ca a trecut timpul peste

ce-o sa fie

In satul din spatele casei, mi-a nascut mama o gradina cu toti voi. Adevarat ca eu v-am plantat, dar la fel de bine as putea sa va scot din pamant cu tot cu radacina. Iti dai seama ce ar fi pe mainile mele si pe sub unghii. Ma lipsesc.

Primul dintre voi e cel mai mic de-acum

Stati! nu va mai sufocati! o sa va despart nenorocitilor..

cel mai mic de-acum si stii sa te joci cel mai frumos cu mine

hahahaha nu ma mai gadila

cu mine ti-a fost ca intr-un teatru de papusi, stiu. Te imbracam, faceam sa te misti dupa degetele mele, nu mai plange acum, esti mare. Eu nu am mai crescut de atunci, decat gradina mea se face mai mare. Mama ma cearta. O sa desenez un cer mare sa va fie soare mereu.

Nu, nu ca sa va uscati. Va pun eu apa. Mi-e dor de el care a murit peste iarna, inca ii pastrez radacinile intr-un dulap din baie. Tata isi face masca pe fata cu ele. O sa incerc si eu, dar mi-e frica ca o sa imbatranesc.

Stii ca

Dupa fiecare relatie, nu stiu cum dracu’ se face, da’ sufar. Si daca nu sufar, ma screm sa sufar… Cred ca e un fel de mast hev, cum ar spune unii. E ca si cum… daca nu sufar parca nu e completa scena rupturii.

In afara de asta, sunt foarte schimbatoare… niciodata n-o sa am timp de doua secunde aceeasi stare (daca nu cad in depresie), ceea ce ajunge sa fie tragic atunci cand incerci sa-ti argumentezi punctul de vedere.

Pe de alta parte, uit. Uit cam tot. Si cand, si ce, si unde, si cum… Si asta e trist. Mai ales cand vorbesc cu JiltedJill, ii spun ceva, apoi imi trece si starea, uit si ce i-am spus, si ma intalnesc cu SobbingSue, ii spun ce-am de zis in momentul intalnirii (cu totul altceva decat i-am spus lui JiltedJill) si apoooooi… se-ntalnesc fetele. Mda…

Parintii mei nu sunt normali. Asta ma face sa cred ca nici eu nu mai sunt. Am trecut de 20 si ora 21:00 e inca o ora tarzie de venit acasa. Ca sa nu mai spun ca, dupa ei, ar fi trebuit sa fac alta facultate, sa am alta meserie, alti prieteni, alte tabieturi si hobby-uri si sa gandesc altfel. Ca ei, spre exemplu.

Toate astea si multe altele ma fac sa tanjesc dupa descarcarea emotionala de pe saitu’ asta. Si asta pentru ca nu stiti cine sunt. Orice asemanare cu realitatea, la bizi bechi e chiar intamplatoare

BusyBecky

Lasand la o parte cosmosul, uneori stau si ma intreb de ce eu sunt cum sunt si de ce nu sunt cu un job la canalul spice, o cariera in matematica si fizica nucleara sau poate cu o casatorie incepand de la 23.

Serios, am 2 parinti normali, levelheaded, locuiesc intr-o casa cu 4 camere si 2 bai, invat pentru doua sesiunii, I can drive, I laugh, I joke, I kiss, I poke, I f… wait…use to save it for  a better cause anyway.

Prietenii mei au masini si things that my ancestors would find repulsing.

E a bottom line aici, bare with me.

Am poza din liceu cu toti de 16 ani, cu posibilitati scrise in frunte ~printre cosuri~ si note de 10 la ce te pricepeai.

Dupa 5 ani (exact ca in filme) pe spatele fotografiei scriem: concubinaj, iubiti casatoriti si tati, bts-uri, un scurt vals cu droguri, virginitati pierdute langa colaje cu prietena-prezentata-lumii, parinti obsedati de logodnici bogati, obsesii ce nu trec de 4 ani, tigari, depresii, certuri, printi frumosi dati pe “bilete de loto”, o intimitate imprastiata din gura in gura si, mai ales, un revelion dormind, cu o singuratate palpabila.

Si ma intreb… why? Why do you end up in the middle of nowhere cand ai un loc sigur de unde sa pornesti?

Tagged: alegeri, depresii, greseli, jiltedjill, prieteni, relationship, SobbingSue, tinerete ]]> http://theemotionalfreedomeffect.wordpress.com/2008/12/24/emotionally-fated-ori-ce-iti-faci-cu-mana-ta/feed/ 0 jiltedjill http://theemotionalfreedomeffect.wordpress.com/2008/12/24/the-emotional-exhibiton/ http://theemotionalfreedomeffect.wordpress.com/2008/12/24/the-emotional-exhibiton/#comments Wed, 24 Dec 2008 20:06:13 +0000 sobbingsue http://theemotionalfreedomeffect.wordpress.com/?p=34 ]]> Ever wondered why do we always need to spit our feelings everywhere?
De multe ori ma intreb de ce trebuie sa scriem pe bloguri? de ce de la o vreme cu totii isi
dau cu parerea despre orice, in orice fel si la orice ora? ce-i cu atatea pareri? si de ce
e furia asta nebuna de a ti le exprima. e o competitie teribila…
Sa revenim, totusi…
Intotdeauna (i dare you to consider me a pure loonatic) am crezut ca jucariile de plus au
ceva. Dincolo de pufosenie si de darul de a fi mereu haioase si de a te atinge la sentiment.
Acel “ceva” l-am numit o existenta proprie, paralela, manifestata prin nenumarate incercari
de comunicare cu mediul nostru de ignoranti. Cred ca totusi (i am not a loony) fiecare jucarie
de plus incerca sa spuna ceva. Are o viata a ei mica si aproape insignifianta. Inca de cand
este scoasa din fabrica, tarata intr-un sac alaturi de 10000 de alti frati gemeni, carata
in cutii mari si in camioane anoste pana la primul magazin de jucarii, incearca sa
spuna ceva. Evident, apoi trec luni si luni de zile in care se transforma intr-un aspirator
de praf pe o etajera. Luni de zile in care incearca sa spuna ceva, fara sa fie ascultata. 
In fond, cine ar cumpara o ratusca cu ciocul stramb care scoate un macait sinistru de cate ori o
apesi pe burta? Si nu, nu este vorba de mila. Este doar o constatare a neputintei. Neputinta
unei jucarii de a-si gasi un cumparator. Neputinta unei femei de a se face placuta de catre
un om anume. Neputinta alteia de a fi alaturi de persoana iubita de sarbatori. Neputinta si
ignoranta, atat de vii, atat de prezente in vietile noastre zi de zi.
V-ati gandit vreodata ca o rata cu ciocul stramb, un pisoi cu ochii mari si albastri sau o broasca
testoasa trista mai au inca speranta ca pot sa castige un cumparator?
Of course, intotdeauna o au.
Iar morala aiurelii asteai persuasive si secante este ca oricat de rau ar fi, speranta nu moare.
Asa ca pisoiul si broasca se reintorc in traista omului ciudat care vine cu o gramada de
chinezarii si le pune pe mese in baruri. Se reintorc acolo gandindu-se la viitor si la
faptul ca azi ratusca a reusit.

I don’t know about miss Jilted, but i’ve just finished reading one great novel.

Si acum detasandu-ne de introducerea asta englezo-riscanta, este vorba despre o minunata carte de Milan Kundera, subtirica si mov, numita Ignorantza (tz-ul va fi acceptat drept ceea ce este si nu va vi blamat… OR ELSE!).

Cartea este un colaj simpatic de eseistica, naratiune, introspectie si multe altele. Intr-un cuvant, tot ce vreti. Puteti citit povestea partial reconstruita a Irenei, o emigranta ceha care decide sa se reintoarca dupa revolutia din ’89 inapoi in Boemia. Puteti citi si povestea lui Josef, emigrat in Danemarca si reintors in Boemia pentru o scurta perioada doar pentru a indeplini o promisiune facuta fostei sotii.

Mai puteti citi de asemenea problemele cu care se confrunta reintorsi in tara, de la cele de natura lingvistica pana la cele de mentalitate, mod de viata, imbracamine, oameni, toate astea intrepatrunse cu un fir subtirel dar consistent (e oare pleonastica exprimarea aici?) de comentarii si aluzii la Odiseea lui Homer, epopeea fondatoare a nostalgiei asa cum o numeste scriitorul.

Citind cartea asta veti afla si minunata etimologie a cuvantului nostalgie, care se trage pare-se din greaca, de la nostos care inseamna reintoarcere si algos care inseamna suferinta. Si poate asa va veti gandi de doua ori inainte sa va autoproclamati nostalgici in cine stie ce imprejurari…

In plus, toate astea mixate si cu ceva referinte culturale din muzica si din literatura, si cu foarte foarte putine pagini de istorie politica.

And here you have it.

Nu uitati ceea ce trebuie sa apreciati cel mai mult la aceasta carte: felul dumnezeiesc in care se impletesc toate de mai sus, fara a crea nici cea mai mica nota discordanta.

Ma opresc aici, nu inainte de a va da un branci sanatos spre minunata lume a lecturii neconditionate.

Lectura placuta!

Un pic incruntat, un pic speriat. Mereu dispus sa ma asculti. Mereu cu o sclipire in ochisorii mici. O sclipire inteligenta care imi da de inteles ca everything’s just fine. Si stiu ca ai vrea sa vezi asta si in ochii mei, micutul meu ghemotoc gri cu mustati. Desi mereu am privirea aia, care nu e a mea. Privirea care nu ma caracterizeaza si care de atatea ori iti provoaca un soi de mila, pe care stii atat de bine sa o ascunzi.

Asa fac prietenii. Iti dau mereu siguranta ca totul e bine. Ca langa ei nimic rau nu ti se poate intampla.

Dar oare poti sa intelegi ce-nseamna a te confrunta cu o situatie in fata careia esti neputincios? Stii cum e sa cauti rezolvari pentru ceea ce este de nerezolvat?

Sint atatea situatii, micutule, din care nu poti sa iesi. Nu stiu inca de ce si nicodata n-o sa stiu.

Cel mai urat, e cand pierzi pe cineva drag. Cineva atat de drag incat e ca si cand te-ai pierde pe tine. Te cauti dar nu te gasesti. Vrei sa-ti vorbesti dar nu ai cui. Esti dar nu esti.

Oare nu asa ni se intampla cand murim?

Nu stiu.

E vorba de fapt, despre oamenii aia. Care mereu ti-au fost mai mult decat un foarte bun prieten. Si niciodata nu ti-au fost iubiti. Pentru ca nu ai vrut. Si mereu te intrebi de ce. Si mereu te intrebi daca ai facut bine, si daca ai facut bine, atunci de ce nu te-au inteles?

Si daca n-ai facut bine, atunci de ce ai gresit?

Dar cum, cum te poti purta cu asa oameni, micutul meu? Ce poti sa le faci? Ei sint la mijloc. Sint in mijloc. Sint prizonieri acolo si nimeni nu ii poate salva.

Si nu stii cum sa te porti. De altfel, cum poti sa te porti in fata a ceva ce iti este necunoscut? Esti atras si apoi esti brusc speriat si trebuie sa te intorci si sa fugi.

Si nimic nu se compara cu durerea de dupa. Si nimic nu poate fi salvat.

Pentru ca nu mai este nimic de salvat. S-a intamplat si atat. E o durere mare si atat.

Si nu poti sa spui ca a fost vina cuiva. Ci poti numai sa spui ca a fost.

Dar in lumea ta?

In lumea soriceilor ca tine cum e?

Cum stai asa ridicat in doua labute si ma privesti ganditor, cred ca si la tine e la fel, micul meu prieten…

Asa cum spune si numele, always sobbing.

Imi place ciocolata cu martzipan.

Imi plac chestiile romantice, siropoase si gruesomely-boring. Pentru ca intotdeauna sint sincere.

I hate Chuck Palahniuk’s novels. Do not dare to ask why. I just hate them.

Unlike my darling JiltedJill there, I kinda hate english because I have the fuzzy feeling I lost the art of handeling it. I might be right…

All my opposite sex relationships were:

a) “Platonic”. So nothing ever happened. It wuz all in my mind and I acted like a just-escaped-from-the-asylum freak.

b) Quickly solved with a little help from my parents.

p.s. I’m the drama-queen over here.

Nice to meet you

                                                                                                                                                                 SobbingSue

- sustin sutienul cu apa, sambata seara el intoarce favoarea.

- already seen death once (unlike Harry Potter, cicatricile mele sunt mai putin epice).

- I hate walking hand in hand for more than 5 m.

- I think I hate Tom Jones, put the last two together and you get my nightmare.

- I love cats, they love to die on me.

- mare fan al limbii engleze, have been de cand nu era Cartoon Network tradus, those were the days.

- I have two dear diary-friends, they have me back.

- my opposite sex relationships seem to sail away like all the other ships or have  the shelf-live of a dairy product.

This is my blog.

Welcome:)

 J i l t e d J i l l